sâmbătă, 10 septembrie 2016

despre inutilitate

A fost odata ca niciodata un emigrant chinez, profesor de chimie intr-ul liceu canadian. Profesorul nostru e o persoana discreta si chiar misterioasa, ar zice unii. Altii ar zice ca e doar o persoana stearsa, ca atatia altii ce nu pot sau nu vor sa se faca remarcati. Aproape nimeni nu stie nimic altceva despre viata lui privata decat ca e singur, ca a fost casatorit pentru o scurta perioada si ca traieste modest.

Placerea lui cea mai mare, odata iesit la pensie, ramane mersul la biblioteca din orasel, unde petrece mare parte din timp cautand si citind carti si reviste. La biblioteca e liniste, e cald si lumina, iar oamenii sunt atat de draguti. Poti sa intri, sa iesi, sa stai acolo ore intregi, nimeni nu te deranjeaza, nimeni nu se mira si nu pune intrebari. Iti zambesc doar cand mergi sa inregistrezi cartile imprumutate care sunt intoarse pe o parte si pe alta, apoi scanate, inainte ca o doamna zambitoare sa-ti comunice data de retur, privind parca spatiul de dincolo de tine.

Intr-o zi la biblioteca este primit un plic in interiorul caruia se afla o scrisoare. Pe plic sunt scrise trei initiale alaturi de un prenume chinezesc al cuiva care nu mai este. Destinatarul tocmai a decedat, rapus de o boala necrutatoare. Persoana care deschide plicul priveste inmarmurita continutul scrisorii si se intreaba daca cel care l-a scris este barbat sau femeie. Scrisul e lejer, literele sunt rotunde si egale, fara inflorituri. Singura certitudine e ca aproape anonima persoana doneaza toata averea sa de circa un milion de dolari bibliotecii.  Scrisoarea contine dorinta decedatului ca din acesti bani sa se modernizeze biblioteca si sa se amenajeze un spatiu pentru persoane varstnice.
Donatorul anonim se dovedeste a fi nimeni altul decat profesorul de chimie. Vestea se raspandeste repede in orasel. Cum poate cineva care nu  a castigat mai mult de 70.000$ pe an sa economiseasca un milion? Cine a fost cu adevarat profesorul?

Scenariul acesta pare desprins dintr-un roman al lui Paul Auster apoi transcris prost de mine. Povestea lui Auster ar fi palpitanta, profesorul ar fi un personaj in jurul caruia s-ar invarti alte zeci de personaje aparent fara legatura. Autorul ar tese o intriga la care participa o femeie enigmatica si profesorul s-ar dovedi la final a fi nimeni altul decat un agent cu o viata dubla, urmarit si ucis de politia secreta chineza.

Dar cum eu nu sunt Paul Auster si cum viata e uneori mai tainica decat secretele din carti, personajul nostru nu e nimic altceva decat un simplu profesor de chimie decedat in urma unui cancer care face cel mai neasteptat si mai important don din istoria bibliotecii cartierului meu. Cu acest don biblioteca se va moderniza incepand din decembrie, iar eu voi putea merge sa caut, sa imprumut si sa citesc inca multe carti captivante despre personaje misterioase...

Cineva remarca mai deunazi ca sunt cam multi chinezi in Canada. Altcineva vorbea acum ceva vreme pe un blog despre oamenii singuri. Spunea printre altele ca ei simt nevoia sa fie utili,  sa faca acte caritabile, prin constientizarea inutilitatii lor ca oameni sau manati de sterilitatea vietii lor. La asta m-am gandit citind extrasul de mai sus postat de o doamna pe FB. Si-am realizat ca oricat am crede ca stapanim cunoasterea prin realizarile noastre de oameni mai mari sau mai mici, ne scapa intotdeauna cate ceva. Uneori esentialul insusi. Si trebuie sa vina un emigrant chinez, un banal profesor de chimie, ca sa ne bulverseze cu un gest cele mai neclintite idei preconcepute.



vineri, 2 septembrie 2016

Ce mai ascult eu de cand sunt batrana



Fii frumos, fii bun, fii vesel si danseaza!
Life is too short (to be long), vorba cantecului care-l enerva pe P incat sa-si traga palme... dar era vorba despre alt cantec, evident.

Nu numai ca ascult asta, dar si dansez in timp ce P se tine cu chitara dupa aia. Nu la propriu, la figurat. Iar cainele ne priveste cu ochi mari. V-am spus ca una din pasiunile mele dintotdeauna e sa dansez singura? E drept ca inca mai am vin de la mama. E  mi-nu-nat! :)))



joi, 1 septembrie 2016

de oboseala...

Cate din persoanele pe care le cunoasteti plange intr-un WC dintr-un aeroport, impreuna cu o necunoscuta? Asta ar fi o scena numai buna de-un film prost. Sau bun. :)

Eram la Paris intre avioane si m-a lovit nevoia sau am zis sa ma duc "de control", nu mai stiu. Cert e ca eram acolo, astepand langa cele cateva cabine ocupate ale WC-ului eu si o doamna simpatica de vreo 60 de ani, in fata mea. Femeia era imbracata bine, genul acela "iesita in lume". Tre' sa facem pipi, ca venim de departe si mai avem de mers, zice ea.
- De unde veniti?
- De la Chicago.
- Oooo, de departe. Si eu vin de la Montréal, suntem din aia care n-au dormit azi-noapte. (Rade). Si unde mergeti?
- La Ankara...
- Ohhhh... In vizita?
- Nu, acolo locuiesc.
- Ohhhh...

O privesc fara sa pot sa zic nimic. I se intuneca ochii. Se elibereaza o cabina si fac semn femeii din spate sa intre. Parca, parca n-ar vrea. Intra.
O privesc. Nu stiu ce exprima privirea mea, dar femeia are ochii plini de apa. Ii pun mana pe brat si-i zic: Curaj! Poate ca o sa puteti pleca, daca e cazul...
- Da. Am pasaport italian, imi zice ea. Dar nu e vorba despre asta, vorba e ca s-a sfarsit... S-a terminat... repeta femeia si lacrimi mari ii curg pe fata. Plange destinul tarii ei in care intelectualii isi pot pierde sluja sau chiar viata din te miri ce.

O mangai pe brat si plang si eu, fara sa stiu exact de ce.
Plang intr-un WC din aeroportul din Paris, cu o turcoaica vorbitoare de limba franceza care vine de la Chicago si are un pasaport italian.
Ne plangem impreuna destinul de a fi om intr-o lume de-a-ndoaselea...

PS- Cu o seara inainte tocmai anuntasera la stiri ca mii de profesori, jurnalisti, intelectuali de tot felul au fost concediati si unii dintre ei arestati, fiind banuiti de simpatii pentru preotul Gulen si fiind deci posibili participanti (chiar si indirecti) la lovitura de stat turca.

duminică, 28 august 2016

antivernissage


Asa arata galeria mea de dimineata. E drept ca ma asteptam sa arate mai rau, dupa descrierile facute de la distanta. Parchetul nu vi l-am aratat tot, e cu valuri pe alocuri.
Era o chestiune de timp sa se intample, ne rugam de 3 ani de aia de la parter sa reparam/intretinem acoperisul si raspunsul a fost ca acoperisul se repara cand incepe sa curga. Acum gata, a curs, suficient pentru gustul lor, sper, mai ales ca apa are prostul obicei sa cada de sus in jos si sa ramana acolo unde cade, recte la ei in ograda.

Dupa ce ne-am enervat suficient cat sa ne distrugem concediul la aflarea vestii (a trebuit sa ne intoarcem de la Brasov la Bucuresti ca sa fim aproape de aeroport, pierzand niste nopti de cazare cu vedere la natura :) ) si ne-am calmat singuri mai apoi, am chicotit gandindu-ma cum trebuie sa arate piscina din localul lor. De consolare.
Proprietarii de la etajul 1 care ne-au sunat sa ne spuna ca "pica apa de sus", de la noi, de parca ar putea sa pice invers si care la inceput au fost de acord sa reparam acoperisul in doi din trei si sa fortam pe trei sa plateasca, s-au codit mai apoi ca mvai, e bine sa ramanem in termeni buni cu m...coproprietarii de la parter. Acum se arata toti surprinsi. Sper sincer pentru ei ca se prefac.

Stii, ii zic lui P pe drumul dinspre galerie, as putea sa fac din spatiu o opera de arta in sine. O instalatie sau chiar o performanta. Interactiva, mai vine spectatorul, mai bate un cui, mai da o bidinea. Un fel de "work in progress". Putem sa si filmam, sa facem poze si sa le expunem apoi ca "témoins".

Mda, zice omul. O instalatie de... parchet. Urmata de un "vernissage".
A trebuit sa trag pe dreapta si sa ma satur de ras.
Dar nu e rasul meu, ca pana una alta eu imi caut meserie. :)







marți, 26 iulie 2016

La ce rad eu juma' de ora

Ca sa intelegeti gluma, trebuie sa vedeti mai intai varianta adevarata, in engleza,  aflata aici.  Comentariile din franceza quebecoise sunt ilariante, gen "tricou buric", "n-am sutien" sau "maini blegi", dar sa nu va stric poanta...
Ca sa nu mai zic ce amuzante sunt melodiile alese. :))))



vineri, 22 iulie 2016

proiecte: haine, partea I

Am reusit sa termin in sfarsit fusta inceputa cu o luna in urma, exact inainte de a pleca in vacanta spre tarile calde, dar n-am luat-o cu mine, am plecat doar cu 3 haine, mi-a fost lene sa-mi fac bagajul si stiam ca mi-am lasat pe aici cate ceva de imbracat. Noroc ca aproape tot ce mi-am pus in bagaj a fost din bumbac alb sau alb cu ceva, asta m-a ajutat sa nu ma topesc de cald.

Desi ma gandeam ca vara asta o sa croitoresc mai mult, mi-am facut doar o rochie, o bluza si fusta asta. Si lui P o pereche de pantaloni de casa, plus mai multe modificari atat lui cat si mie, la lucruri pe care nu le (mai) imbracam. Cea mai cea a fost sa-i scurtez vreo doua camasi. Cum erau camasi de calitate care-mi placeau mult, mi-a fost frica sa le tai la inceput, de teama sa nu le stric (camasile au formele alea curbe greu de reprodus, apoi trebuie sa ai cusatura la 1mm de margine), dar P mi-a zis ca e convins ca-mi ies perfect si-n plus nu conteaza daca le stric ca el oricum nu le imbraca asa lungi. Au iesit perfect, ce inseamna incurajarea. :)))

Rochia imi place mult, chiar daca in poza arata ciudat si e si necalcata. E dreapta si incretita la umar, urma sa aiba un ruban la umeri care sa faca un nod la partea de sus, peste intretituri, dar nu cred ca-i mai pun. Cade bine pe piept si solduri, e crapata putin pe ambele parti si are doua buzunare mari care depasesc linia de cusatura de pe lateral, prelungindu-se putin spre spate.
Tiparul l-am luat din cartea japoneza, iar materialul e un denim subtire, bleu cu imprimeuri mici albe (un fel de flori stilizate).

Bluza a fost mai mult de incercare, imi place si nu prea, adica ar fi trebuit sa o fac din ceva mai moale ca sa cada, bumbacul asta fiind mai dens ii da un aspect cam rigid. Dar e placuta la imbracat, e bumbac 100% si materialul are dungi fine care nu se vad in poza. Uite acum privind-o ma gandesc ca daca o mai scurtez devine mai sport si o pot imbraca cu pantaloni. Nici nu stiu daca am bagat materialul la apa, poate devine mai moale la spalat.

Dintre toate fusta imi place cel mai mult. E facuta dupa o fusta cumparata dintr-un magazin din Miami si careia-i spun eu fusta cameleon: se schimba in functie de ce "top" pui si ce ai in picioare. E sport, se poate purta cu tricou, dar daca-i pui o bluza de matase si un pantof altfel, poate deveni chic. Cea cumparata e alb cu negru, cu un fel de patrate/carouri, cea facuta e pastelata, cu verde, orange, bej, e din matase, dar ramane la fel de versatila, de-aia am tinut sa fie cu dungi/carouri. Am avut ceva probleme cu fermoarul, am rupt primul ac ca uitasem ca fermoarul se pune cu picior de masina special. Dupa ce am muncit ca un rob si a iesit destul de bine un fermoar semi-ascuns, am realizat ca putea fi mult mai usor. Partea cea mai grea a fost sa fac propriul tipar. Chiar daca am avut modelul fustei in fata si-am facut desenele relativ repede, nu a fost usor cu ordinea de imbinare a bucatilor, mai ales ca are buzunare aparente si dublura. Pana la urma m-am descurcat si arata la o fusta normala. Cred ca-mi mai fac una de toamna/iarna in genul asta, dar uni, un albastru puternic. :)))

Abia astept sa ma lansez in tricot, am deja doua, trei materiale care asteapta de la inceputul verii. Stiu ca nu e usor sa lucrezi tricotul, poate de-aia sunt asa incitata.
Aaaa, si mi-am luat un tipar de scurta de toamna, caut inca un material bestial. Albastru! Va tin la curent!